„Creștinii nu se deosebesc de ceilalți oameni nici prin pământ, nici prin grai, nici prin haine; fiindcă nu locuiesc în orașe proprii, nu se folosesc de un dialect paralel (limbă deosebită) și nici nu duc o viață paralelă (străină). Învățătura lor n-a fost gasită printr-o invenție sau excogitare a unor oameni curioși, nici nu promovează vreo doctrină (dogmă) omenească, ca alții.
Locuind în cetăți grecești, ca și barbare, cum s-a hărăzit fiecăruia și urmând obiceiurilor locului în ce privește hainele, regimul hranei și restul vieții, arată ca minunată și recunoscut paradoxală constituția republicii/cetățeniei lor.
Locuiesc în patrii proprii (țările în care s-au născut), dar ca niște străini, iau parte la toate [treburile publice] ca niște cetățeni si suportă toate [îndatoririle] ca niște străini. Orice pământ străin le este patrie, și orice patrie le este străină.
Se căsătoresc ca toți, nasc prunci, dar nu-și aruncă odraslele. Stau la o masă comună, dar nu și la un pat comun. Sunt în trup, dar nu viețuiesc după trup. Petrec pe pământ, dar au cetățenia în cer.” (Epistola către Diognet, V,1-9)

„[creștinii] obişnuiau să se adune într-o zi anume înainte de răsărit şi să spună pe rând o cântare lui Hristos ca unui zeu şi că se legau printr-un jurământ nu pentru vreo nelegiuire, ci ca să nu facă furturi, hoţii sau adultere, să nu-şi încalce cuvântul şi să nu tăgăduiască atunci când sunt chemați în tribunal ceea ce li s-a încredinţat. După ce săvârşeau acestea obişnuiau să se despartă şi să se adune iarăşi să guste o mâncare, dar una obişnuită şi nevinovată.” (Caius Plinius împăratului Traian, Epistola X, 96)